Nicicând zborul meu nu a fost mai atemporal
Pe cerul albastru de hârtie creponată al nesfârșitului.
Nicicând adâncul din ochii mei
Nu a fost mai tulbure și mai misterios
Ca o peșteră subacvatică
Dintr-un ocean ascuns privirilor lumii.
Nicicând privirea mea nu a fost mai tristă
Ca a unui copil părăsit de mama
Care i-a dat viață în spatele unor întrebări fără răspuns.
Nicicând sufletul meu nu a fost mai speriat
Ca o umbră dezgolită
La o margine de pădure între creste de munte.
Toate gândurile mi se zbat oarbe,
În sclipirile unui soare fără milă
Și se lovesc de maluri rătăcite de nori gri.
De undeva se aude
surd,
Un clopot care încearcă
Să împrăștie furtuna nesigură
Și o sfâșie ca un lup înfometat.
Între mușcături,
Mii de întrebări își caută răspunsul...
