sâmbătă, 24 februarie 2018

Alte timpuri și o primă iubire


            Era acum mulți ani , prin 1982 . Aveam vreo 15 ani . Era prima zi de liceu  , colegi noi . Privirile noastre s-au întâlnit pentru câteva secunde și asta m-a derutat .  Nu înțelegeam ce se petrece cu mine . Nu am mai simțit niciodată așa ceva . Parcă îmi doream să fug dar în același timp să rămân acolo , încremenită în ochii lui . Îmi vorbea .... dar oare ce spunea ? Ceva îmi învârtea stomacul , era ca un uragan care îmi dădea amețeli și în creierul meu era un zgomot asurzitor . Zilele treceau în același fel . Eram epuizată de adâncimea ochilor lui ; mi se părea , că în tot acest timp am înotat nonstop în două mări cu irizări căprui .
-         Vreau să te rog ceva ... restul cuvintelor s-au pierdut undeva în nedumerirea mea . Se uita ciudat la mine , nu prea știa ce să înțeleagă .... nu era singurul ... nici eu nu știam .
-         Mă auzi ? Aș vrea să vii cu mine la film .
La film ? Oare ce însemna asta ? Nu am mai fost cu nici un băiat la film . Și brusc , am realizat că până atunci fusesem cea mai sălbatică fată și că el a fost primul băiat care a avut curajul să mă invite undeva . Mă uitam la fel de pierdută la el și nu puteam să scot un sunet . Ce să-i răspund ? Îmi doream mult să merg cu el la film dar asta însemna să fim numai noi doi ? Ce puteam să-i spun ? Cum trebuia să mă port ?
           - Ce spui ? Mergem mai mulți din clasă .
Uhhhh.... simțeam că toate gândurile mele se revărsau printr-un tunel invizibil în mintea lui . De câte ori deschideam gura să spun ceva , mi-o lua înainte . Îmi răspundea la întrebări pe care nici nu apucasem să i le pun . Eram uluită dar și foarte speriată . Oare de acum înainte , va ști tot ce gândesc ? Ce simt ? Cum reușește să-mi cunoască nedumeririle ? Brusc mi-am dat seama că știe ce se întâmplă cu mine , știe mai bine decât mine , chiar . Ce rost mai are să mă ascund ? Așa că ....
-         Da ... cred că da .... am răspuns abia șoptit , însă convinsă că el cunoștea dinainte răspunsul .
-         Da ?... sau crezi că da ? Zâmbea . Avea un zâmbet ușor arogant .
Simțeam cum în mine crește ceva și inima mea primea cu bucurie acest cal troian pe care mi-l aducea în dar , el .
Chiar dacă era septembrie , soarele încă avea putere asupra pământului ... sau poate mi se părea mie ? Ne-am întâlnit în fața cinematografului . Luase deja biletele . Ochii lui mă scanau . Parcă îi simțeam privirea până în adâncul cel mai adânc . M-a prins de mână și atunci m-am trezit ca dintr-un vis . Mi-am retras imediat mâna . V-am spus deja că nu eram obișnuită cu astfel de gesturi . Nu mă vedeam de mână cu un băiat ... nu aveam nici un fel de experiență pentru că până atunci am fugit de astfel de experiențe . Și , spre surprinderea mea , s-a uitat la mine cu înțelegere și mi-a spus : ,, Hai să intrăm . Începe filmul imediat .,,
Au trecut vreo trei luni , cred , la fel de nevinovate ca această primă ieșire la cinematograf . Între timp , în stomacul meu se înmulțeau fluturii , de nu mai încăpeau ; se izbeau de pereții acestuia și se încurcau între organele interne . Mă simțeam rău și totuși era ceva care îmi plăcea . Nu știam nimic despre o relație . Nu aveam de unde să îmi iau aceste informații . Nu exista internet , ca și acum . Aveam vreo două colege care au avut până acum ,,prieten,, , așa se spunea pe vremea aia .... acuma expresia corectă este ,,iubit,, . Dar nu mă grăbeam să le povestesc prin ce treceam , de frică să nu râdă de mine . Mă chinuiam zi de zi să-mi înving emoțiile , emoții care reușeau să mă împingă într-o zonă încă neexplorată de mine . El avea oarecare siguranță , în orice caz , mai multă decât mine . Și avea o răbdare care m-a motivat să pășesc ușor în acest tărâm al relațiilor .
Ieșeam din ce în ce mai des : la plimbare , la filme , cu colegii sau singuri . Eram aproape unul de celălalt și totuși nu îl lăsam încă să mă țină de mână . Pe vremea aia la liceu erau perioade în care se făcea practică , conform cu profilul clasei în care erai elev. Așa că noi făceam practica în atelierele de mecanică ale liceului . Țin minte , că într-o zi , una dintre colege a adus o revistă cu rochii de mirese la practică . Atunci nu se găseau astfel de reviste , decât cu foarte mare greutate , aduse din afara țării ; așa că , nu aveai ocazia să le răsfoiești dacă nu te lovea cumva , vreun noroc . Mă uitam la rochiile alea superbe , când s-a apropiat el de mine . Fără să stau să mă gândesc , i-am adresat întrebarea : ,, Cu care rochie ți-ar plăcea să fiu îmbrăcată la nunta noastră ? ,, S-a blocat . Bineînțeles că eu , atunci , nu realizam asta . Aveam impresia că el mi-e destinat și că povestea noastră se va sfârși cu happy end : și au trăit fericiți până la adânci bătrânețe . Nu vedeam paradoxul situației . În mintea mea , dacă el dorea să mă țină de mână , mă iubește și atunci , automat , ne vom căsători . Trăiam într-o bulă formată din toate poveștile siropoase citite până la vremea aceea . Nici măcar nu mi-am pus vreodată întrebarea dacă m-aș putea vedea o viață întreagă cu și lângă el . Aflată sub imperiul emoțiilor , eram controlată de sistemul limbic . Memoria mea funcțională era blocată și nici măcar nu realizam asta . M-a privit zâmbind ...( oare ce gândea ? ) Și mi-a arătat una dintre zecile de rochii pe care i le așezasem în fața ochilor . Mâna mea o cuprinse pe a lui pentru prima dată .





Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu