Deși acest blog e destinat poeziilor,am hotărât sa mai scriu din când în când și alte gânduri de ale mele.
Îmi aduc aminte de o vacanță de vară petrecută la bunica din partea mamei la Feleac.În ziua de care vreau să vorbesc ne aflam în Cluj la cumpărături cu bunica,o femeie puternică ca un căpitan dar cu un suflet în care încăpeam toți.Nu era persoană care să nu o iubească ,cu toate că era o simplă femeie de la țară.Așa cum am zis,ne aflam în Cluj la un semafor și,cu toate că eu și fratele meu eram copii nu am reușit să ne ținem de bunica la trecerea de pietoni și ne-a prins culoarea roșie.Buna era rapidă ,ceva Speedy Gonzales dacă-l știți din desenele animate.Aveai nevoie de o atenție sporită și de viteză de reacție ,ca să reușești să te ții după ea.Noroc pe noi că s-a uitat în spate și a observat că nu suntem lângă ea.Cu toată supărarea ce o avea ,ne privea cu așa drag de pe partea opusă,încât ne-au dat lacrimile.
În timp ce așteptam să se schimbe culoarea semaforului,a trecut o Dacie verde,era prin 1978 ,cred,exact ca a părinților mei,cu numarul de înmatriculare 1MM 2975 și ,crezând că sunt părinții noștri,am început să ne agităm mâinile și să țipăm cât de tare ne lăsau plămânii.Bunica se uita interzisă la noi,nu mai avea curaj nici să scoată un sunet ,de spaimă să nu sărim de pe trotuar sub roțile vreunei mașini.Bineînțeles,mașina alor noștri avea numărul 2976 ,diferență pe care noi nu o observasem.
Când s-a schimbat culoarea semaforului ,bunica ne aștepta cu sufletul la gură ,ne-a prins cu putere de mână,unul de-o parte și celălalt de cealaltă parte și se pregătea să ne dojenească.Nouă ne curgeau deja lacrimile pe obrăjori,ne era dor de părinții noștri,care erau acasă la Sighet ,deși veneau la noi tot la două săptămâni,când aveau dreptul să circule cu mașina, cu tot felul de bunătăți. Sufletul bunicii s-a înmuiat imediat și ne-a atras atenția că am putea să ne bucurăm că am vazut o mașină de la noi de acasă,ai cărei proprietari poate ne sunt vecini.Astfel ne-a ajutat să ne transformăm tristețea într-un motiv de bucurie ,să acceptăm ceea ce era cu ușurință .
Mi-am adus aminte de toate acestea ,azi,când mi-am dat seama ce greu ne este nouă oamenilor maturi să acceptăm că nu mereu ceea ce pare la prima vedere se adeverește a fi adevărat și câte procese de conștiință ne facem din asta ,deși suntem conștienți că nu e în puterea noastră să putem schimba lumea.Dacă am reuși să fim la fel ca și copiii ,să găsim bucurie chiar și într-o experiență mai neplăcută , și măcar pentru simplul motiv că tot ce nu ne omoară ne călește.Chiar dacă la prima vedere avem impresia că omul pe care-l simpatizăm ,ne seamănă atât de mult încât ni se pare că-l cunoaștem de-o viață,se poate să vedem în el exact partea care nu vrem s-o recunoaștem în noi,el fiind oglinda noastră.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu